Personalități care au studiat Valea Lotrului
|
Redăm pe scurt, în cele ce urmează, aspecte din viața a 3 mari personalități care au cercetat în detaliu Valea Lotrului: geologul Gh. Munteanu-Murgoci și geografii Emmanuel de Martonne și Ion Conea. Din păcate, în localitățile de pe Valea Lotrului, nu există nici un fel de "urme" care să facă referire la vreuna din cele 3 personalități (exceptând numele de "Căldarea lui Murgoci" dat de către de Martonne unui mic circ glaciar din Valea Găuri). Poate că edilii și consiliile locale ar trebui să mediteze mai mult atunci când se are în vederea redenumirii străzilor sau ridicarea unor busturi. Oricare dintre aceștia merită mai multă prețuire din partea noastră.
|
|
Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925)
Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a născut pe data de 20 iulie 1872 în localitatea Măcin. Deși s-a născut într-o căruță care însoțea turma de oi condusă de tatăl său, nașterea a fost înregistrată în Măcin. În anul 1892 se înscrie la Facultatea de Științe din cadrul Universității din București, unde urmează cursurile secțiilor de matematică și științe fizico-chimice. După terminarea studiilor pleacă la cursuri în Austria și ulterior în Germania. În anul 1900 își susține teza de doctorat la Universitatea din München. După această perioadă revine în țară, unde devine șeful secției de Agrogeologie a Institutului Geologic al României (1906-1925), dar și profesor la Universitatea din București, profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (în prezent Universitatea Politehnica din București). În anul 1923 este ales președinte al Comisiei de cartografiere a solului, iar în 1924 este ales președinte al Comisiei pentru întocmirea hărții solurilor Europei.
Cercetările l-au purtat de nenumărate ori pe Valea Lotrului, în special în bazinul superior, astfel că, în 1898, publică alături de L. Mrazec articolul intitulat Dare de seamă asupra cercetărilor geologice din vara 1897. III. Munții Lotrului. În anul 1901 își publică teza de doctorat: Granat-vesuvianfels in dem serpentin des Parîngu-Massiv's (Rumänien) teză susținută la Universitatea din München. Poate că cel mai reprezentativ aspect din viața lui Gh. Munteanu-Murgoci legat de Valea Lotrului este descoperirea unui mineral nou pe Muntele Cărbunele, pe care l-a numit lotrit (un silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu și fier, cristalizat, de culoare verde). Acesta a fost "redescoperit" în anul 1925 de către C. Palache și H.E. Vassar, fiind numit pumpellyite, după numele geologului american, R. Pumpelly. Cercetătorul rus V.S. Sobolev, afirma în anul 1947, că mineralul cunoscut sub numele de pumpellyite, nu este altul decât mineralul descoperit de Gh. Munteanu-Murgoci în 1900 - lotritul. Mai târziu, geologul australian D.S. Coombs (1953) afirma că: "Analizele lui Murgoci se potrivesc destul de bine cu cele obținute la pumpellyite...Cum descrierea și analizele chimice ale lui Murgoci au fost adecvate, este regretabil că lucrarea sa a fost trecută cu vederea. Numele "pumpellyite" este acum ferm înrădăcinat în literatura de specialitate, iar "lotritul" trebuie să cadă în sinonimie, în ciuda spiritului priorității numelui". În anul 1902 publică în revista Convorbiri Literare excursia pe care o face în Muntele Târnovu. Aici sunt menționate pentru prima oară unele peșteri, dar și alte forme carstice. Mai tarziu, în anul 1907 publică o carte - Terțiarul din Oltenia cu privire la sare, petrol și ape minerale, în care descrie detaliat structura depozitelor sedimentare din împrejurimile Brezoiului. Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a stins din viață la 20 martie 1925. Mai multe detalii despre Gh. Munteanu-Murgoci, puteți găsi aici și aici. |
"Corneenele cenușiu-verzui sau pătate sînt fie un amestec intim de clinozoizit cu clorit sau cu un nou mineral, Lotritul...Este deci un mineral nou, pe care, din cauza apariției lui în Valea Lotrului, l-am denumit Lotrit. Mineralul pe care l-am numit Lotrit se găsește numai în rocile compacte care apar ca enclave, mai mari sau mai mici, în serpentin, în apropierea contactului de pe Mărghilele Cărbunelui" (Munteanu-Murgoci, 1900).
"Ca să nu mă birue oboseala și să nu prea bag de seamă timpul ce trebue să se scurgă până la conac, leg vorbă cu călăuza mea. Constantin e din satul Romani de lîngă mînăstirea Horezu, fost soldat în răsboiul din 77, are dar cam 40 de ani; e înalt, voinic, deștept și bun la suflet. A murit, săracul, mai anțărț și tare rău mi-a părut cînd am auzit, căci rareori găsesc oameni ca el, cari să pue nițică inimă în treburile mele și să îngrijească de lucrurile altora ca și cum ar fi ale lor.
Interesul ce-l punea în timpul studiilor mele, venea poate și din faptul , că-i intrase în cap ideia, că umblînd cu mine prin munți și păduri, cercetînd peșterile, suind vîrfurile, ciocănind stîncile și cioplind pietrele ce-mi eșeau în cale, poate vom da și de vre-o comoară, căci, cum tot îmi spunea el, erau multe ascunse de haiduci prin munții Lotrului. Dealmintrelea visători de aceștia de comori sînt în toate părțile pe sub poalele Carpaților și în multe locuri nu e piatră mai însemnată, nu-i copac împușcat sau cu vre-o meteahnă, care să nu fie coblorît de jur împrejur de acești căutători de comori" (Munteanu-Murgoci, 1902).
Emmanuel de Martonne (1873-1955)
Emmanuel de Martonne s-a născut pe data de 1 aprilie 1873 în localitatea Chabris (Franța). A fost profesor la Universitatea din Rennes (din 1902), Universitatea din Lyon (din 1905) și Universitatea Sorbonna (din 1909). Este autorul a unor lucrări foarte importante de geografie, precum: Traité de géographie physique: Climat, Hydrographie, Relief du sol, Biogéographie (1909), Abrégé de géographie physique (1922), Principes de géographie humaine (1922), Les Alpes, géographie générale (1931) etc.
O parte importantă din viața sa științifică (1898-1907) este legată de România, în special de Carpații Meridionali. În anul 1902 publică lucrarea La Valachie, o lucrare inedită pentru acea vreme. În anul 1907 își publică teza de doctorat intitulată Recherches sur l'Évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates méridionales), Paris, tradusă apoi în anul 1981 în limba română și apărută în volumul Lucrări geografice despre România. Numeroase articole sau părți din teza sa de doctorat abordează geografia Văii Lotrului. Realizează prima hartă detaliată a circurilor glaciare de la izvoarele Lotrului în anul 1899. Pe această hartă apar foarte multe toponime propuse chiar de el. Dintre acestea numai câteva au intrat în circuitul oamenilor locului, cercetătorilor sau turiștilor (Pencu, Vidal, Căldarea lui Murgoci). De Martonne a jucat un rol foarte important în cadrul Păcii de la Versailles, unde a pledat pentru o Românie Mare, aducând în acest sens dovezi de ordin etnic, dar și geografic. Emmanuel de Martonne a decedat la 24 iulie 1955, în localitatea Sceaux de lângă Paris. Detalii interesante despre Emmanuel de Martonne și legătura lui cu țara noastră, găsiți aici. |
”O nuntă mai sus de 1600 de metri e o privelişte destul de ciudată. Doi tineri ciobani, cu plosca plină de băutură, poftesc pe nuntaşii de la stânele dinprejur. Popa din satul apropiat vine împreună cu ţiganii lăutari. Nicăieri nu se urmează mai cu sfinţenie toate datoriile privitoare la nunţile româneşti; nicăieri stegarii nu-şi îndeplinesc mai cu credinţă menirea lor, care este de a purta în tot timpul nunţii cele două steaguri împodobite cu panglici. Priveliştea slujbei cununiei pe care popa o face între patru brazi închipuind biserica, în timp ce tinerii dănţuiesc împrejur; punerea pâinii înlocuită prin caş, pe capul miresei; întrecerea în dărnicie a naşului şi a tatălui miresei care aruncă cu mâna plină banii în vinul adus de mireasă pentru a-şi spăla mâinile, toate aceste amănunte pitoreşti merită să fie culese şi studiate de folclorişti” (de Martonne, 1919).
“Duminicile când timpul e frumos, numai ce vezi ciobanii cu cojocul cel mai bun şi cu chimirul cel mai frumos, mergând în ceată din stână în stână şi încingând câte o horă cu baciţele, la cântecul unuia din fluier. Iar în serile dinspre toamnă, se strâng împrejurul focului al cărui fum lăcrămează ochii târgoveţilor nedeprinşi şi cântă până la miezul nopţii sau râd cu hohote de polojernile vreunui hâtru bun de glume” (de Martonne, 1919).
Ion Conea (1902-1974)
Ion Conea s-a născut pe data de 15 ianuarie 1902 în localitatea Coteana (județul Olt). A fost profesor la Universitatea din București (la început asistent al lui Simion Mehedinți, din anul 1922), specializat în geografie istorică, toponimie și geopolitică. A fost de asemenea profesorul de geografie al clasei regelui Mihai I.
Cel mai important lucru care îl leagă de zona văii Lotrului este teza sa de doctorat - Țara Loviștei. Geografie istorică - publicată în Buletinul Societății Regale Române de Geografie (1934) și ulterior retipărită în 1935 la Imprimeria Națională. În teza lui vorbește despre granițele Loviștei, despre toponimia acestei țări, descoperă urmele unui castru la Titești, dar aduce argumente importante în ceea ce privește localizarea luptei de la Posada (1330) în perimetrul satului Pripoare (Perișani). Tot în teza sa apare scrisă (probabil pentru prima oară) legenda haiducilor de pe Lotru, culeasă de la Pătru Droc, din Voineasa. Un alt material publicat anterior - În Munții Lotrului (1928), descrie excursia făcută în anul 1926 de la Câineni la Voineasa, pe culmea munților, acesta fiind un interesant material de popularizare. Ion Conea s-a stins din viață pe 22 iunie 1974, în București. |
“Munţii Lotrului au constituit din vechi timpuri una din cele mai înfloritoare dezvoltări ale păstoritului romînesc”.
„După ce vechilor haiduci li s-a urât cu haiducia, plăcându-le lor mult locurile pe unde au umblat atâta vreme - și mai ales plăcându-le apa Lotrului, care e mai bună la băut ca una de isvor, au rămas pentru totdeauna pe aceste plaiuri... Dar n-au rămas toți la un loc, ci s-au împărțit în patru cete mai mici, cu câte un vătaf peste ei, așezându-se în patru locuri. O ceată, care avea în frunte pe Voinea, s-a așezat unde e Voineasa azi; alta, în frunte cu Ciungu, la Ciunget, în ascunzătoarea de acolo; vătaful Mălai și cu ai lui s-a așezat în luncile unde e astăzi Mălaia, iar ceata lui Breazu și-a ales podeiul din gura Lotrului, unde e Brezoiu astăzi, și acolo a rămas” (Conea, 1935).
“Şi apar, mai încolo, pe versanţii goi de arbori, ca şi în marile poieni care fărîmă pădurea, stînele şi păşunile - , iar turmele se încumetă şi în pădurea de fag, după iarbă. Ecoul lătratului de dulăi se bate pe culmi ca o apă dintr-un mal într-altul, pînă moare; iar cîntatul din fluier al ciobanilor, ca şi strigătele lor caracteristice după ciopoarele de oi în mers, curg ca nişte mărgele azvîrlite pe metalul sonor al văzduhului” (Conea, 1928).
“... cobori în Voineasa, satul cel vechi și frumos, în care brazii îți fac impresia că stau să intre în casă după oameni - unde lumea bea apă, după masă, de-adreptul din Lotru“ (Conea, 1928).